Citesc, aud, imi imaginez fapte desprinse parca din povesti, despre razboaie ce zguduie si intuneca lumea cu bombele lor, soldati ce ataca patriotic, pana la baioneta, transeele inamice, din dragoste pentru tara, pentru popor, pentru familii si iubite. Citesc despre eroi, ce-si varsa sangele sub senilele tancurilor, pe strazi, pentru libertatea celor ce-au sa vina dupa ei, dar nu imi vine sa cred. Ascult si refuz sa accept asemenea sentimente, patima pentru patrie, pentru fiii ei, pentru steag. Chipurile acestor eroi imi apar sterse, batjocorite de cei ce i-au urmat, de cei ce umbla si vorbesc acum pe langa mine, pe strazi, in piete, in mall-uri. Imi e greu sa imi imaginez cum, inainte de a ma fi nascut eu in magazine nu se gasea paine, cum un zid de beton putea sa separe doua fiinte, cum un dictator isi putea gasi satisfactia in marsuri si cantece ce proslavesc Conducatorul ce-si lipseste tara de hrana. Libertatea. Cat de putin ne pasa de ea, cat de tare ne inselam. Suntem o natiune fara tel, al carui singur scop e sa traim azi, ca sa vina maine.
Mereu mi-a fost mila de martiri, pentru ca amintirea lor se pierde in cateva coroane asezate langa un monument, pentru ca zilnic calcam in picioare idealurile pentru care ei au murit, pentru ca ii votam pe cei care i-au omorat, pentru ca dragostea pentru tara e una nesabuita, plina de interese, pentru ca noi nu ne meritam eroii asa cum nici pentru ei, sacrificiul nu se merita, pentru ca si ei probabil ar fi preferat un 89' fara Revolutie daca stiau ce monstrii avea sa nasca acel sfarsit de decembrie. Ar fi preferat o Romanie care sa starneasca mila pentru nedreptate, decat una care sa zamisleasca dezgust, scandal, murdarie, ignoranta, incultura si o doza gigantica de prostie. Cand o sa fie oare tara asta asa cum au vrut-o Eroii? Nu cumva, ca sa schimbam ceva trebuie sa gasim printre noi, alti eroi, alta Revolutie, una a gandirii nu a lanturilor, o schimbare a mentalitatii, nu a partidului?

Rud tresări. Puse mâna pe „Voiajele lui Abel Tasman” şi răsfoi cartea filă cu filă şi nu mică îi fu mirarea să descopere documentul pe la mijlocul cărţii, lipit pe una din pagini. Am început să râd, cel mai probabil de necaz, pentru că hartia ar fi putut la fel de uşor să îmi aparţină. Am căutat împreună în Enciclopedia Spaţială şi am rămas rămas fără cuvinte descoperind că pe orbita Meissei se învârtea Vânătorul, cea mai mare sursă de lemn din Confederaţie. Lemn sau diamant, în ochii multora între acestea două nu exista nici o diferenţă. Însă planeta aparţinea Guvernului. Am rămas dezamăgiţi pentru că documentul ar fi putut să fie de folos când venea vorba de o planetă nerevendicată. Dar ce se putea face când ea aparţine Guvernului? Un eventual proces ne-ar fi făcut să părem cel puţin la fel de ridicoli ca în vechea povestire „Omul ce a cumpărat soarele” în care după ce cumpără steaua unui întreg sistem planetar, un politician cere taxă pentru lumină şi căldură de la şase planete ce depindeau de steaua respectivă. Am decis totuşi că merită să verificăm dacă documentul e autentic aşa că am apelat la un fost coleg de-al meu. L-a verificat sub ochii noştrii, materialul nedegradabil era autentic, vechi de aproape 500 de ani.

Nu-mi pasă de mă cerţi, iubită,
Zâmbeşti sau vrei să mă împaci,
Nu-mi pasă, iarna dezvelită
De lasă brumă pe copaci.

Cu glasul tău plăcut, mai tainic
Îmi spui, de mult uitatele poveşti
E rece ceaiul părăsit în ceainic
Dar tot nu vreau să te opreşti.

Nu-mi pasă de gândul temut,
Nici că e goală cana cu cicoare,
Copilă tu primeşte-ţi tribut
Poemul de sfârşit de ianuarie.

Te mâzgălesc în vorbe pe pereţi
Cu gând sintetic, de cerneală,
Iubită, vorbind să-mi îngheţi
În această clipă ideală.

S-ar fi putut să scriu totul ieri, mâine sau niciodată. Poate ar fi absurd să mă întreb de ce acum. Mi-ai spus că timpul nu contează, cu toate că nu rămânem aceiaşi ani la rând, şi că pe el, nu-l folosim decât ca o scuză pentru neputinţă. Şi poate da, un şir neîntrerupt de alb şi negru, cald şi rece, ud şi uscat, timpul nu e decât cea mai subtilă amăgire a unui iluzionist distrat. Şi ce ne mai rămâne atunci decât simpla clipă în care trăim, despre care ne amintim că e aceea iar nu alta, care rămâne pentru totdeauna însemnată, fie în culori calde, fie în unele dintre cele murdare? De ce atunci cuvintele se schimbă încă înainte de a fi rostite şi sentimentele încetează a mai fi aceleaşi mai ales atunci când le susţinem cu tărie? De ce poate mâine n-o să-mi mai pari la fel de frumoasă sau de ce când sunt lângă tine eşti tu, perfecta, iar în clipa următoare un robot monoton fără ţel şi înţeles? Distanţa nu e decât o amăgire; poate mai mare decât aceea a timpului. Sau poate amândouă sunt călăi nemiloşi, aducători de nenorocire peste orice străduinţă umană. De ce atunci să-ţi spun că te iubesc când acelaşi eu într-o zi s-ar putea să-ţi aduc regrete?
Presupun că mie nu-mi va fi bine lângă tine dar că totuşi tu ai nevoie de mine pentru a fi Omul, pentru a îngropa Copilul, ca să poţi fi ambele în fiecare zi. Nu-ţi spun că voi fi aici pentru tine. Poate mâine voi vrea să mă gândesc doar la sine, fără altruisme exagerate, fără grabă şi fără păreri de rău sau poate am să te iubesc cu tot ce sunt măcar vreme de o clipă. Lasă-mă să nu ştiu, lasă-mă pe mine, cel care vrea să ştie mereu dinainte, să fiu surprins.
Aici sunt confuz, sentimentele îmi sunt un amalgam de incertitudini şi-mi par toate la fel de inexplicabile precum acele feţe fixe şi acre ale călătorilor din metrou. Mă simt neputincios. La tine nu-i cald, dar când mă îmbrăţişezi şi-mi citeşti, iarna stă. La tine sunt treaz şi dorm, tac şi vorbesc în acelaşi timp, nu-mi e nici bine nici rău. La tine nu urasc, nu iubesc, la tine sunt Eu, cu mine, eşti Tu.

Te-am scris întai, cu slove mari,

Când cerul începea să cearnă

Tu îmi zâmbeai, fulgii hoinari

Îţi aşterneau în păr lumini de iarnă.

Iar eu tăceam, pierdut în ger,

Priveam nămeţi căzuţi pe brazi,

A rămas în mine aerul de fier

Şi sunt la fel de rece azi.

Trezit din visul incolor

Eu te privesc zâmbind confuză

Te cer, un biet poet minor

Să-mi fi, copilă, muză.

Eu te plăceam. Când părul tău îşi fura culoarea din soare şi când noapte zâmbea senină îmbraţişată în buclele tale. Dar mai ales te plăceam când chemai ploaia să îţi spele aripile fragile şi nu mai puteai zbura până când curcubeul sclipea în explozii de culoare în privirea aceea ce mă îndemna să mă furişez printre flori şi să cânt. Ştiam că visez, ca sunt nebăgat în seamă şi prea puţin îndrăzneţ. Tu te scăldai cu rouă iar eu mă apropiam sfios şi îţi cântam îndelung, anonim. Mă răneai cu fiecare bataie de inima, iar cântecul se curma curând, tot mai încet, plăpând. Apoi am hotarat să-mi iau primăverile şi să fug. Tu ai rămas, cu toamnele tale pustii, şi nu ştiai de ce nu se mai aude cântecul ce te înflorea cu fiecare răsărit. Iarna ţi-a adus mai târziu nămeţile ei şi te îmbraca cu frig. Cădeai ofilită când am început să îţi cânt din nou iar tu îmi zâmbeai îmbujorată. "E prea târziu!" mi-ai spus, şi ai uitat să îţi ceri iertare. Apoi ai murit. Pentru totdeauna.

Stau închis între patru versuri. Tăcerea absurdă, o furtună şchioapă de vânt, ciungă de ploi, îmi răsfoieşte caietul cu vorbe şi îl rugineşte. Am învăţat să nu mai ascult, să nu mai calculez sau să întreb dar tot mă tem. Frigul se strecoară printre rimele demodate, la fel ca mai demult, şi mă îngheaţă iar eu neputincios nu pot să îmi uit anotimpul. Tăcerea creşte în intensitate şi pot auzi păienjeni cum ţes pânze sofisicate, de jur împrejur, ca o simfonie nebună, surdă, învechindu-mi cuvintele, făcându-mă să mă simt inutil. Voi nu ştiţi, nu credeţi, nici nu citiţi decât vorbele unui talent prăfuit şi nebăgat în seamă. Închis între patru versuri, lumea e mică şi cenuşie, plină de umezeală, cuvinte mucegăite, rugină, şi muze nebune ce şoptesc inspiraţii bolnave. Pe ea am alungat-o demult dintre versurile mele, cu florile şi zâmbetele ei neghioabe, nehotărâte, ce-mi urâţeau lumea mea mică.

Iau caietul cu vorbe si poze şi întorc pagina. Îndepărtez rugina şi încep să scriu de la început, surd la muzele nebune, conştient ca tu eşti şi citeşti, ma înţelegi şi accepţi. Încep să scriu de la început. Lasă-mă să nu îti spun nimic...